miercuri, octombrie 21

Regula de 3.5%: o minoritate restransa poate schimba lumea

Spread the love

Protestele nonviolente au o probabilitate de doua ori mai mare de a reusi, comparativ cu conflictele armate. In plus, acele proteste nonviolente care au implicat un nivel de 3.5% din populatie nu au esuat niciodata in a aduce schimbarea asteptata.

In anul 1986, milioane de filipinezi au iesit in strada in Manila pentru a protesta pasnic si a se ruga, in cadrul miscarii Puterea Poporului. Regimul Marcos a cedat in cea de-a patra zi de proteste.
In anul 2003, georgienii l-au inlaturat de la putere pe Eduard Shevardnadze prin deloc sangeroasa Revolutie a Trandafirilor, in cadrul careia protestatarii au luat cu asalt cladirea parlamentului tinand in maini nimic altceva decat trandafiri.

La inceputul acestui an, presedintii din Sudan si Algeria si-au anuntat ambii retragerea, dupa decenii intregi in fruntea celor doua tari, decizie venita in urma unor campanii pasnice de rezistenta.
In fiecare dintre cazurile de mai sus, rezistenta civila din partea membrilor opiniei publice a invins elita politica si a obtinut o schimbare radicala.
Exista, desigur, multe ratiuni etice pentru folosirea strategiilor nonviolente. Dar cercetarea convingatoare a Ericai Chenoweth, cercetator politic la Universitatea Harvard, confirma ca nesupunerea civila nu este doar o alegere morala; ea este, de asemenea, si cel mai puternic mod de a configura politica mondiala.

Analizand sute de campanii desfasurate in ultimul secol, Chenoweth a facut o constatare incredibila: campaniile nonviolente au o probabilitate de doua ori mai mare de a-si atinge obiectivele, comparativ cu campaniile violente. Si desi dinamica exacta va depinde de multi factori, ea a aratat ca este necesar ca aproximativ 3.5% din populatie sa participe in mod activ la proteste, pentru a garanta o schimbare politica reala.
Influenta lui Chenoweth se poate vedea in recentele proteste ale Miscarii Extinction Rebellion (Rebeliunea Extinctiei, asa cum este cunoscuta si in Romania), ai carei fondatori sustin ca au fost inspirati in mod direct de descoperirea facuta de omul de stiinta. Dar cum a ajuns Chenoweth la aceasta concluzie?

De la scepticism la constatari revolutionare

In mod evident, cercetarea lui Chenoweth se bazeaza pe filosofiile multor figuri influente din istorie. Abolitionistul afro-american Sojourner Truth, militanta pentru sufragiu Susan B Anthony, activistul indian pentru independenta Mahatma Gandhi si militantul pentru drepturile civile in SUA Martin Luther King au pledat cu totii in mod convingator pentru puterea protestelor pasnice.

Cu toate acestea, Chenoweth recunoaste ca atunci cand a inceput sa lucreze la cercetarea sa, la mijlocul anilor 2000, a fost initial destul de cinica fata de ideea ca actiunile nonviolente pot fi, in cele mai multe dintre situatii, mai puternice decat un conflict armat.
In calitate de doctorand la Universitatea din Colorado, ea a petrecut ani intregi studiind factorii care au contribuit la ascensiunea terorismului, pana cand i s-a cerut sa participe la un workshop academic organizat de catre Centrul International pentru Conflict Nonviolent (ICNC), o organizatie non-profit cu sediul in Washington. Workshop-ul a prezentat o serie intreaga de exemple convingatoare de proteste pasnice, care au condus la schimbari politice reale si de durata, inclusiv protestele din Philippine ale miscarii Puterea Poporului.
Insa Chenoweth a fost surprinsa sa descopere ca nimeni nu a comparat in mod exhaustiv rata de succes a protestelor nonviolente comparativ cu rata de succes a protestelor violente; studiile de caz au fost probabil alese pur si simplu printr-un fel de tendinta de confirmare. “Eu am fost extrem de motivata de un fel de scepticism vis-a-vis de ideea ca rezistenta nonviolenta poate fi o metoda eficienta de a obtine transformari majore la nivelul societatii”, spune ea.
Lucrand alaturi de Maria Stephan, cercetator la ICNC, Chenoweth a efectuat o analiza ampla a literaturii referitoare la rezistenta civila si a miscarilor sociale din 1900 pana in 2006 – un set de date coroborate apoi cu ale altor experti in domeniu.

Analiza lui Chenoweth si Stephan a luat in considerare initial doar incercarile protestatarilor pasnici de a obtine schimbari de regim. Astfel, o miscare a fost considerata de succes daca si-a atins complet obiectivele in decursul unui an de la apogeul sau si daca atingerea obiectivelor a fost un rezultat direct al actiunilor sale. O schimbare de regim care a survenit ca urmare a unei interventii militare straine nu a fost considerata un succes, de pilda. Pe de alta parte, daca o campanie a implicat bombardamente, rapiri, distrugerea infrastructurii sau orice alta forma de rau fizic la adresa oamenilor sau a proprietatii, ea a fost considerata violenta.
“Am incercat sa aplicam un test destul de dur rezistentei nonviolente ca strategie” a spus Chenoweth. Criteriile au fost atat de stricte incat miscarea de indepedenta a Indiei, de pilda, nu a fost considerata o dovada in favoarea protestelor nonviolente in analiza lui Chenoweth si Stephan – pentru ca resursele militare din ce in ce mai reduse ale Marii Britanii au fost considerate un factor decisiv, chiar si daca protestele in sine au avut si ele o influenta uriasa.

La finele acestui proces, cele doua cercetatoare au colectat date legate de 323 de campanii, atat violente cat si nonviolente. Iar rezultatele lor – care au fost publicate in lucrarea “De ce functioneaza rezistenta civila: logica strategica a conflictului nonviolent”, au fost izbitoare.

Puterea sta in cifre

Per ansamblu, campaniile nonviolente au avut o probalitate de doua ori mai mare de reusita decat campaniile violente: ele au condus la schimbari politice in 53% dintre situatii, comparativ cu 26% cat a fost procentul de reusita al protestelor violente.

Acesta a fost in parte rezultatul puterii cifrelor. Chenoweth sustine ca aceste campanii nonviolente au o probabilitate mai mare de reusita pentru ca pot recruta mult mai multi participanti dintr-un bazin demografic mai mare, putand cauza perturbari severe care paralizeaza viata urbana normala, precum si functionarea societatii.

De fapt, dintre cele 25 de campanii majore studiate, 20 au fost nonviolente, iar 14 dintre acestea au fost succese directe. Per ansamblu, campaniile nonviolente au atras aproximativ de patru ori mai multi participanti (200.000) decat campaniile violente obisnuite (50.000).
Campania Puterea Poporului impotriva regimului Marcos din Philippine, de exemplu, a atras doua milioane de participanti la apogeul sau, in timp ce revoltele din Brazilia din 1984 si 1985 au atras 1 milion, iar Revolutia de Catifea din Cehoslovacia anului 1989 a atras 500.000 de participanti.
“Cifrele chiar conteaza pentru construirea puterii in asa fel incat sa reprezinte in mod real o provocare serioasa sau o amenintare pentru autoritatile inradacinate, sau pentru fortele de ocupatie”, spune Chenoweth. Iar protestele nonviolente par a fi cel mai bun mod de a obtine sprijinul general al opiniei publice.

In momentul in care un procent aproximativ de 3.5% din populatia totala se implica in mod activ, succesul pare a fi inevitabil.
“Nu au existat campanii care sa esueze dupa ce au atins pragul de participare de 3.5% in timpul unui eveniment important”, spune Chenoweth, numind acest fenomen “regula de 3.5%”. Dincolo de miscarea Puterea Poporului, printre campaniile care au intrunit pragul de 3.5% s-au numarat Revolutia Cantata din Estonia, ce a avut loc la sfarsitul anilor 1980, si Revolutia Trandafirilor din Georgia, de la inceputul lui 2003.

Chenoweth recunoaste ca initial a fost surprinsa de rezultatele obtinute in urma cercetarii. Dar acum citeaza multe motive pentru care protestele nonviolente pot determina un nivel atat de ridicat de sustinere. Poate ca cel mai evident dintre acestea este faptul ca protestele violente exclud in mod clar persoanele care detesta violenta si se tem de varsarea de sange, in timp ce protestatarii pasnici mentin standarde inalte de moralitate.

Chenoweth subliniaza ca protestele nonviolente au, de asemenea, si mai putine bariere fizice legate de participare. Nu trebuie sa fii in forma si sanatos pentru a participa la o greva, in timp ce campaniile violente au tendinta de a se baza pe sprijinul barbatilor tineri si in forma fizica buna. Si, desi multe forme de proteste nonviolente comporta si ele riscuri serioase – daca ne gandim de pilda numai la raspunsul Chinei din Piata Tiananmen in 1989 –, Chenoweth sustine ca aceste campanii nonviolente sunt in general mai usor de abordat in discutii publice, ceea ce inseamnna ca stirile legate de aparitia lor pot ajunge la un public mai larg. Miscarile violente, pe de alta parte, necesita o sursa de arme si au tendinta de a se baza pe operatiuni desfasurate in secret, underground, intr-un efort de a ajunge la populatia generala.
Implicand sprijinul larg al populatiei, campaniile nonviolente au, de asemenea, o probabilitate mai mare de a castiga sprijin in randul politiei si armatei – grupurile pe care autoritatile ar trebui sa se bazeze pentru a instaura ordinea.

In timpul unui protest pasnic de strada la care participa milioane de persoane, membrii fortelor de securitate au o probabilitate mai mare de a se teme ca membrii familiilor lor si prietenii se afla in multime – ceea ce inseamna ca esueaza in a eradica miscarea. “Sau atunci cand privesc la numarul (coplesitor) de oameni implicati, e posibil sa ajunga la concluzia ca vasul esueaza si nu vor sa se duca la fund odata cu el” spune Chenoweth.

In termeni de strategii specifice folosite, miscarile generale “sunt probabil una dintre cele mai puternice – daca nu chiar unica si cea mai puternica – metoda de rezistenta nonviolenta” mai spune Chenoweth. Dar vin cu un cost personal, in timp ce alte forme de protest pot fi complet anonime. Astfel, ea vorbeste despre boicoturile consumatorilor din Africa de Sud in era apartheid-ului, in care multi cetateni negri au refuzat sa cumpere produse comercializate de companiile detinute de proprietari albi. Rezultatul a fost o criza economica in randul elitei albe, care a contribuit la sfarsitul segregatiei rasiale la inceputul anilor 1990.

“Exista multe optiuni pentru implicare si rezistenta nonviolenta, care nu expun oamenii unor pericole fizice, mai ales atunci cand numarul lor creste, in comparatie cu expunerea provocata de activitatile armate” spune Chenoweth. “Iar tehnicile rezistentei nonviolente sunt adesea mai vizibile, astfel incat este mai usor pentru oameni sa afle cum pot participa in mod direct si cum isi pot coordona activitatile pentru a obtine un efect maxim”.

Exista un numar magic?

Acestea sunt pattern-uri foarte generale, desigur, si in ciuda faptului ca este de doua ori mai de succes decat conflictele violente, rezistenta pasnica a esuat in 47% dintre situatii.
Asa cum au aratat in cartea lor Chenoweth si Stephan, acest lucru a fost cauzat uneori de faptul ca anumite actiuni nu au primit suficient sprijin si avant pentru a “eroda baza de putere a adversarului si pentru a mentine rezistenta in fata represiunii”. Insa au existat si proteste nonviolente de anvergura relativ mare care au esuat, printre acestea numarandu-se protestele din Germania de Est impotriva Partidului Comunist, ce au avut loc in anii 1950 si care au atras 400.000 de membri (aproximativ 2% din populatie) la apogeul lor, dar nu au reusit sa determine o schimbare.

In setul de date al lui Chenoweth, abia dupa ce protestele nonviolente au ajuns la un procent de 3.5% de implicare activa, succesul a parut a fi garantat – iar reunirea acestui nivel de sprijin nu este deloc putin lucru.
In Marea Britanie, un procent de 3.5% ar insemna ca 2.3 milioane de persoane ar trebui sa fie implicate activ in miscare (aproape de doua ori dimensiunea Birmingham-ului, al doilea oras ca marime din Marea Britanie), in timp ce in Statele Unite 3.5% ar implica 11 milioane de cetateni, adica mai mult decat populatia totala din New York City.

Realitatea este, insa, ca aceste campanii nonviolente sunt singurul mod eficient de a mentine acest nivel de implicare.

Pe urmele primelor cercetari

Studiul initial al lui Chenoweth si Stephan a fost publicat pentru prima data in anul 2011, iar de atunci decoperirile lor au atras extreme de multa atentie: “cercetarile lor au influentat extrem de mult acest domeniu de cercetare” spune Matthew Chandler, care analizeaza si el fenomenul Rezistentei Civile, la Universitatea Notre Dame din Indiana.

Isabel Bramsen, care studiaza Conflictul International la Universitatea din Copenhaga este de acord ca rezultatele lui Chenoweth si ale lui Stephan sunt convingatoare. “Faptul ca abordarile nonviolente au o probabilitate mai mare de a reusi decat cele violente este (acum) un adevar cert la nivelul acestui domeniu”, spune Bramsen.

Cu privire la regula celor 3.5%, ea subliniaza ca, desi 3.5% este o minoritate destul de redusa, un asemenea nivel de participare activa inseamna probabil ca mult mai multe persoane sunt de acord in mod tacit cu respectiva cauza.
Acesti cercetatori isi propun pe mai departe sa determine factorii care pot duce la succesul sau esecul unei miscari. Bramsen si Chandler, de pilda, subliniaza ambii importanta unitatii in randul demonstrantilor.

Ca exemplu in acest sens, Bramsen se refera la revolta esuata din Bahrain, din 2011. Campania a implicat initial un numar mare de protestatari, dar s-a divizat rapid in cateva factiuni adversare. Lipsa de coeziune rezultata in urma acestei scindari a fost, in opinia lui Bramsen, factorul care a impiedicat miscarea sa castige suficient avant pentru a determina schimbarea.
Interesul lui Chenoweth s-a concentrat recent pe protestele care au loc mai aproape de casa. Printre acestea s-a numat si miscarea Black Lives Matter (Vietile Negrilor Conteaza) si Marsul Femeilor din 2017. Ea este, de asemenea, interesata de Extinction Rebellion, popularizata recent prin implicarea activistei de origine suedeza Greta Thunberg. “Miscarea lor se opune acestei inertii extrem de mari. Insa cred ca au un centru incredibil de bine gandit si de strategic. Si par sa aiba toate instinctele corecte cu privire la modul in care pot dezvolta si ii pot invata pe altii prin campanii de rezistenta nonviolenta” spune Chenoweth.

In final, ea ar vrea ca manualele de istorie dupa care invata copiii astazi sa acorde o atentie mai mare campaniilor nonviolente, mai degraba decat sa se concentreze intens pe razboaie. “Atat de multe povesti pe care ni le spunem unii altora se concentreaza pe violenta – si chiar daca este un dezastru total, inca mai gasim victorii in violenta” mai spune cercetatorul, care adauga ca avem din pacate tendinta de a ignora succesul protestelor pasnice. “Oamenii obisnuiti sunt tot timpul implicati in activitati destul de eroice, care schimba practic modul in care lumea evolueaza – iar acestia merita sa fie cunoscuti si celebrati, de asemenea”, este de parere Chenoweth.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *