Nu-i nevoie să fii specialist în demografie ca să-ți dai seama că populația în vârstă din România e tot mai numeroasă. Îi vezi în parcuri, la cozi la farmacii, aplecați de ani și griji, iar realitatea asta vine la pachet cu niște provocări la care nu ne-am gândit prea serios cu ani în urmă.
Ideea de „azil” a devenit aproape un cuvânt rușinos, împovărat de conotații negative, și poate tocmai de aceea a fost înlocuit, măcar în discurs, cu sintagma mai blândă „cămin de bătrâni”. Dar dincolo de vorbe, esența a rămas: avem tot mai mulți oameni în vârstă care au nevoie de sprijin real, nu doar de promisiuni frumoase.
Familiile ajung adesea în situații complicate. Nu știu exact dacă e valabil pentru toți, dar din ce am văzut în jurul meu, mulți se lovesc de aceeași problemă: vor să-și ajute părinții, dar nu mai au cum. Serviciu, copii mici, lipsă de spațiu sau bani, toate se adună.
O prietenă din Cluj, de exemplu, a alergat luni întregi să găsească un loc într-un centru decent pentru tatăl ei, bolnav de Alzheimer. Căminele de stat erau pline ochi, iar cele private aveau tarife de parcă se cazau la hotel de cinci stele. În final, l-a adus acasă și a angajat o îngrijitoare, dar era evident că soluția asta nu putea ține pe termen lung. Și asta-i drama: ai nevoie urgentă de ajutor, dar parcă toate ușile sunt închise.
Statul ne ajută? Da, dar cu greu
Să fim cinstiți: există programe guvernamentale care pot ajuta la finanțarea unui cămin pentru vârstnici. Doar că… nu le găsești ușor, nu le înțelegi ușor și, mai ales, nu le accesezi ușor. Informațiile sunt împrăștiate, limbajul e sec și greoi, iar cei care ar avea intenții bune de cele mai multe ori renunță pe drum.
Dacă vrei să deschizi un astfel de centru, trebuie să treci printr-un hățiș de hârtii și aprobări. Ai nevoie de o groază de autorizații, de personal cu calificări specifice, de echipamente, standarde de igienă și siguranță pe care trebuie să le respecți la virgulă. Toate astea costă bani. Mulți bani. Într-un asemenea context, orice sprijin financiar de la stat ar fi o gură de aer. Și, da, e posibil, dar trebuie să ai nervi tari și răbdare. Multă răbdare.
Ce fel de sprijin există, totuși?
Unul dintre programele accesibile celor care vor să pornească la drum este gestionat de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, prin direcțiile județene de asistență socială. Ei oferă finanțări pentru centre destinate vârstnicilor, dar cu condiții clare: trebuie să ai o anumită capacitate, să oferi servicii standardizate și să funcționezi legal ca asociație sau fundație. Deci, dacă ești un simplu antreprenor, s-ar putea să nu fii pe lista preferaților.
Pe lângă asta, există fonduri europene care pot fi accesate prin diverse linii de finanțare. Aici însă lucrurile devin și mai complicate. E nevoie de proiecte serioase, cofinanțare și, cel mai important, de oameni care știu să gestioneze astfel de fonduri. Nu-i ușor, dar nu-i imposibil. Un exemplu reușit e în județul Sibiu, unde proiectul „Împreună pentru seniori” a reușit, cu fonduri din Programul Operațional Regional, să reabiliteze și să modernizeze un centru pentru vârstnici. Au creat peste 50 de locuri noi, în condiții decente, ceea ce nu-i deloc puțin.
Am mai văzut și alte inițiative, prin POCU, unde accentul a fost pus pe formarea personalului care lucrează cu bătrânii. E bine, dar nu suficient. În prezent, mulți își pun speranțele în PNRR, planul acela de redresare economică despre care s-a tot vorbit. Sunt acolo fonduri pentru infrastructura socială, inclusiv pentru centrele destinate seniorilor. Problema? E aceeași: birocrație, competiție mare și riscul ca banii să nu ajungă exact unde e nevoie.
Ne descurcăm cum putem
Ce nu spune nimeni cu voce tare e că finanțarea promisă de stat vine cu prea multe condiții, prea multe necunoscute. Azi ai banii, mâine poate nu-i mai ai. Cum să-ți faci un plan serios în astfel de condiții? Nu-i de mirare că mulți renunță, iar cei care persistă apelează la tot felul de artificii, de la donații private la parteneriate cu autoritățile locale.
Așa au apărut și parteneriatele public-private, în care un investitor privat se asociază cu primăria, de exemplu, pentru a amenaja un cămin într-o clădire dezafectată. Tu, ca investitor, bagi banii, iar statul îți oferă sprijin logistic. Așa a funcționat și proiectul Seniorhelp, care a reușit să pună pe picioare mai multe centre moderne. E un exemplu care arată că se poate, dar cu mult efort și bunăvoință din ambele părți.
Ce ne așteaptă?
Nu știu exact ce ne rezervă viitorul, dar presiunea demografică va crește, asta e sigur. Tot mai mulți oameni vor avea nevoie de sprijin, iar statul va trebui, cumva, să reacționeze. Se vorbește deja de extinderea rețelei de centre de zi, de creșterea sprijinului pentru familiile care îngrijesc bătrâni acasă, ba chiar și de o lege care să oblige administrațiile locale să aloce bani pentru seniori.
E doar în stadiu de discuție, dar poate prinde contur. În plus, la nivel european se caută standarde comune pentru îngrijirea bătrânilor, ceea ce ar putea trage și România după sine.
Adevărul e că avem nevoie de soluții clare, ușor de accesat și durabile. De vorbe frumoase suntem sătui. Și poate, cine știe, cu puțin noroc și multă presiune publică, lucrurile vor începe să se miște și la nivel instituțional, nu doar prin inițiative izolate. Până atunci, avem nevoie de răbdare, tenacitate și, mai ales, de omenie.
