Dacă ai stat măcar o dată de vorbă cu un adolescent despre curaj, știi că nu e vorba despre supereroi și efecte speciale, ci despre gesturi mici care se văd în zile obișnuite. Curajul stă în felul în care recunoști că ți-e teamă, în felul în care spui „nu” unei presiuni de grup, în felul în care îți asumi o greșeală fără să cauți vinovați în stânga și în dreapta.
Literatura bună face aceste lucruri vizibile fără morală de catedră, iar romanul „Drumul către o altă dimensiune” de Bradu Mihai Dan reușește exact asta: te prinde într-o poveste vie și, pe nesimțite, îți deschide discuții reale despre răbdare, teamă, asumare și, mai ales, despre felul în care ne antrenăm curajul.
În centru este Mihai, un puști de treisprezece ani care, împreună cu prietenii lui, transformă orașul într-un teren al inițierii. Apare o „groapă” misterioasă care înghite nu doar obiecte, ci întrebări amânate și frici pe care nu le știm numi. Și apare, da, un strop sănătos de magie. Nu magia care te scapă de responsabilitate, ci aceea care te pune față în față cu ea. De aici începe conversația cu adolescenții: nu de la o lecție, ci de la mirare.
De ce funcționează povestea lui Mihai când vrem să vorbim despre curaj?
Curajul are nevoie de context ca să capete sens. Pentru tineri, contextul credibil e acela în care recunosc mirosuri și gesturi: glume prea zgomotoase, telefoane care clipesc non-stop, prietenii care se prefac că nu le pasă, deși le pasă teribil. Mihai vorbește din locul acesta familiar.
Este autoironic, ușor lăudăros pe alocuri, suficient de vulnerabil încât să ne invite să ne uităm în oglindă odată cu el. Când cade în „groapă” și intră într-o realitate stranie, primește, fără să vrea, un test pe care mulți adolescenți îl recunosc: ce faci când corpul nu te mai ascultă, când mintea aleargă înaintea ta și totul pare să alunece?
Pentru un părinte sau un profesor, acesta e momentul bun să întrebe de unde vine frica, nu să pună etichete. Din roman înțelegem că frica lui Mihai merge cot la cot cu atracția spre necunoscut. Nu fuge de groapă. O cercetează. Iar când observă că nu mai deține controlul, are curajul să o spună cu voce tare. Acea propoziție aparent mică – „nu știu ce se întâmplă cu mine” – poate deschide o discuție infinit mai sănătoasă decât orice bravură spusă la nervi.
Căderea, bătrânul și ușa de lumină: despre clipa în care îți recunoști teama
Romanul pornește cu o scenă cinematografică: o fabrică abandonată, o cădere fără fund, o ușă uriașă desenată de lumini, un bătrân misterios și o vitrină cu o cască de viking și o sabie. Decorul e spectaculos, dar miza e intimă. Mihai simte o forță care îl „trage” din interior; corpul devine neascultător, iar gândurile se iau la întrecere între ele.
În viața reală, adolescenții recunosc exact această senzație în situații care n-au nimic fantezist: un test neașteptat, o ceartă între prieteni, o glumă care scapă urât. Povestea îți oferă pretextul perfect pentru întrebări simple și oneste: „Cum îți dai seama că frica vine dinăuntru?” „Unde o simți, concret?” Când pui întrebarea bine, nu mai e nevoie de prelegeri.
Când ochii se aprind în albastru: semnele că încrederea abia se naște
Următoarea răsturnare vine ca o scânteie. Ochii lui Mihai capătă o lumină albastră, iar în jurul lui pulsează o aură în aceeași nuanță. Casca de viking se transformă într-o șapcă, sabia devine creion. Adolescenții reacționează imediat la asemenea simboluri. Nu e nevoie să ții o lecție de literatură ca să deschizi discuția.
O șapcă în loc de coif spune că protecția nu înseamnă neapărat armură, ci felul în care îți porți capul sus. Un creion în loc de sabie amintește că mintea ta poate fi atât punte, cât și scut. E genul acela de scenă la care îți vine să zâmbești și, pe nesimțite, te întorci spre propriile abilități.
Poți întreba fără solemnitate: „Dacă ție ți s-ar aprinde ochii într-o culoare, care ar fi și la ce te pricepi chiar bine?” Ies la iveală lucruri pe care copiii le știu despre ei, dar le trec ușor cu vederea: desenul la miezul nopții, răbdarea cu frații mai mici, felul în care repară un telefon sau adună oamenii la aceeași masă. Curajul începe să prindă carne când îi spui pe nume resurselor tale.
Eroi nu dintr-o dată, ci împreună: prietenia ca antrenor de curaj
Universul cărții nu e despre un singur băiat special, ci despre o echipă care se construiește din diferențe. Fiecare copil își descoperă puterile în ritmul lui, iar împreună primesc o misiune care îi depășește: să găsească și să protejeze artefacte vechi, cheia către o lume nouă. Da, e adrenalină, dar în subtext e o lecție simplă și puternică: nu duci o povară mare de unul singur.
O vezi ușor și în viața de zi cu zi. Prietenii își țin locul unii altora la test, își trimit rezolvări, ascund câteodată rușinea după o glumă. Literatura doar aprinde reflectorul pe loialitatea aceasta și îi dă spațiu.
Când pornești discuția, ajută să rămâi în joacă: „Dacă fiecare ați avea o putere, care ar fi și cum ar ajuta grupul?” Răspunsurile pot fi năstrușnice, dar printre ele apar și mărturisirile serioase. Din ele se naște ideea că un curaj sănătos se antrenează în echipă, prin sprijin reciproc și prin felul discret în care îți pasă.
Antagoniști și limite: cum vorbim despre „felinele” din viața reală fără să speriem pe nimeni
Eroii sunt urmăriți de „feline” care par să vâneze „aleșii”. Dacă iei metafora și o muți în realitate, discuția se deschide singură. Felinele pot fi perfecționismul care toacă nervii, comparațiile care dor, notificările care nu te lasă să-ți auzi gândurile, tentația de a poza într-o persoană pe care nu o recunoști în oglindă. Nu e nevoie de dramatism. E suficient să acceptăm că există pericole care nu arată ca în filme și că bravada nu e același lucru cu curajul. Bravada țipă. Curajul ascultă, calculează, cere ajutor, spune „stop” la timp.
Aici, adulții au un rol delicat: să pună întrebări înainte de concluzii. În loc de „ți-am spus eu”, încearcă „cum ți-ai da seama că un pericol se apropie?” sau „ce înseamnă pentru tine să fii în siguranță între prieteni?”. Copiii răspund mult mai natural când nu se simt judecați, iar povestea oferă un teren neutru pe care anxietățile pot fi explorate fără rușine.
Din laboratorul curajului: ce se întâmplă imediat după frică
În „groapa” lui Mihai, frica nu închide ușa, ci deschide o conversație cu sine. Îl auzim cum glumește stângaci, cum se miră de propriul corp, cum negociază cu necunoscutul. Adolescenții fac la fel. Chiar și o glumă ușor nepotrivită, pusă la locul ei, poate debloca o discuție serioasă despre limite și protecție. Nu trebuie să iasă totul „perfect”. Uneori te grăbești, alteori revii și reformulezi. Important e să rămâi în dialog și să nu transformi curajul într-un examen pe care îl iei sau îl pici.
Pentru profesori, funcționează bine un mic exercițiu: alege o scenă tensionată din carte și leag-o de o situație reală din clasă. Curajul de a spune „nu știu” la o întrebare grea. Curajul de a te ridica împotriva unei ironii care a rănit pe cineva. Curajul de a sta lângă un coleg care tocmai a eșuat. După astfel de conversații, atmosfera se schimbă discret. Copiii se privesc altfel.
De ce prinde povestea la un public tânăr?
Vârsta autorului, energia replicilor, referințele contemporane și micile devieri spre comic scot romanul din solemnitate. Tinerii simt când un text nu îi tratează de sus. Aici limbajul e viu, iar eroii nu sunt perfecți. Tocmai de aceea curajul lor e credibil: se îndoiesc, greșesc, o iau de la capăt, își inventează reguli și apoi le schimbă când realitatea le cere altceva.
Dacă privești atent, cartea propune o hartă emoțională ușor de urmărit: frică, recunoaștere, experiment, responsabilitate, din nou frică – dar de data aceasta cu un strop de experiență în plus.
Mai e ceva care rămâne cu tine. Povestea despre protejarea unor artefacte vechi, despre o cheie a unei lumi noi, se potrivește perfect cu vârsta adolescenței. Ții strâns de câteva valori de acasă, în timp ce împingi porți pe care poate nu le-a mai deschis nimeni din familia ta. Curajul crește spre viitor, dar se hrănește din trecut. Asta învață, calm, romanul.
Cum ducem cartea în clasă sau acasă, fără lecții moralizatoare?
Nu e nevoie de un plan rigid ca să „aplici” o poveste bună. Citește un capitol, oprește-te, întreabă în joacă: „Tu cine ești în scena asta?” Unii se vor vedea în Mihai, alții în bătrânul prudent, altcineva în prietenii care par că stau pe margine, dar simt intens. Întreabă ce ar fi făcut altfel.
Lasă-i, uneori, să exagereze – în felul acesta se vede mai clar limita reală. Apoi adu discuția în prezent: „Mâine, la școală sau acasă, ce ar însemna pentru tine un gest mic de curaj?” Răspunsurile apar, de obicei, simplu: o conversație amânată, un „nu” spus la timp, o pauză de internet, un telefon dat cuiva care pare ok, dar nu e.
Important e ca ușa să rămână întredeschisă. Curajul nu e trofeu, e practică. Azi iese mai bine, mâine scârțâie, poimâine o iei de la capăt. Literatura ține fereastra deschisă. Te poți întoarce oricând la scena cu ochii albaștri sau la gluma spusă prea repede, ca să întrebi, încă o dată: „Ce simți acum?”
Unde găsești cartea și de ce merită s-o ai în bibliotecă?
Este o poveste românească sprintenă, cu ritm de blockbuster și cu suflet de atelier de valori. Îi ajută pe adolescenți să își recunoască fricile fără rușine, pe părinți să pună întrebări bune, pe profesori să clădească o comunitate care respiră mai calm. O singură dată îți propun detaliul practic, dar important: o poți comanda simplu, apăsând pe titlu. „Drumul spre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan. Cartea poate fi achiziționată online de pe Carturesti.ro.
O încheiere ca o promisiune mică
Curajul adolescenților nu arată mereu spectaculos. De cele mai multe ori e tăcut, cu privirea în telefon și cu inima bătând un pic prea tare. Dar e acolo. Iar când le pui în mâini o poveste în care un băiat obișnuit își vede ochii scânteind și învață să folosească un creion ca pe cea mai bună sabie din lume, începe să circule alt aer.
Cartea lui Bradu Mihai Dan face fix asta, nu pentru că ar oferi o rețetă, ci pentru că dă spațiu curajului să se exerseze: fără rușine, fără stridență, cu greșeli, glume, prietenie și o lumină care, culmea, se vede uneori mai bine în întuneric.
